Trei știri, fără adjective
În iunie 2026, Compania Națională Aeroporturi București a semnat contractul de proiectare pentru noul terminal Otopeni: un terminal de 176.000 mp dimensionat pentru 30 de milioane de pasageri în 2040, un contract întins pe 10,5 ani. Valoarea estimată a procedurii: aproximativ 40 de milioane de euro. Oferte primite: nouă, de la mari firme internaționale de inginerie. Valoarea de atribuire: aproximativ 18,4 milioane de euro — 46% din estimare. Capacitatea aeroportului e depășită de ani buni, iar creșterea traficului era vizibilă și previzibilă încă din 2015. Proiectarea începe acum și durează maximum doi ani. Construcția, estimată la trei ani și jumătate, abia după aceea.
Autostrada A3 București–Ploiești, inaugurată în iulie 2012, funcționează de 14 ani fără benzinării și fără toalete funcționale pe circa 60 de kilometri. Explicația invocată de-a lungul anilor: procedurile de concesionare a spațiilor de servicii au întâmpinat dificultăți din lipsa ofertelor. Un câștigător — OMV Petrom Marketing — a fost desemnat abia pe 6 februarie 2025, pentru un pachet de 12 parcări și spații de servicii concesionate pe 23–32 de ani; proiectarea primelor șase a început în iunie 2026, cu deschidere estimată în 2027. Iar pentru a doua tranșă de șase parcări — Palanca, Moara Domnească, Bărcănești — procedura de concesiune a fost anulată în 2024 și nu a mai fost relansată. Paisprezece ani: licitații fără oferte, licitații anulate, dosare în regulă.
În iulie 2026, Barometrul Digital — o inițiativă civică independentă — a evaluat igiena digitală a 2.487 de instituții publice românești: primării, prefecturi, consilii județene, spitale. Media națională: 7,09 din 10. Calificativul asumat de autori: „mediocri”. Spitalele județene au media 7,0, iar coada catalogului coboară sub 4.
Trei povești diferite: o investiție strategică întârziată cu un deceniu, un serviciu banal absent timp de paisprezece ani, o infrastructură digitală națională de nota 7.
Acum partea interesantă: niciuna dintre aceste trei povești nu e o poveste despre proceduri încălcate. Licitațiile s-au publicat. Termenele s-au respectat. Dosarele sunt, aproape sigur, în regulă.
Asta e problema. Nu că sistemul nu funcționează — ci că funcționează perfect pentru ce a fost proiectat să facă. Doar că a fost proiectat să producă dosare, nu rezultate.
Teza, fără menajamente
Paradigma achizițiilor publice românești optimizează un singur lucru: trecerea controlului. Nu satisfacerea nevoii. Nu calitatea rezultatului. Nu costul total pe durata de viață. Trecerea controlului.
Iar controlul, la rândul lui, verifică un singur lucru: legalitatea hârtiilor. Nu mă credeți pe cuvânt — am citit raportul Curții de Conturi privind constatările în domeniul achizițiilor publice în anul 2024, cap cu cap.
Deci nu, controlul nu doarme. Controlul e intens. Întrebarea e la ce se uită.
Raportul clasifică abaterile pe etape, și există — spre lauda metodologiei — un capitol întreg pentru etapa de planificare/pregătire: 605 abateri, 26% din total. Dar citiți tipologia acestor abateri de „planificare”: strategia anuală și programul anual neîntocmite la termen sau în structura legală; extrase din program nepublicate în SEAP; divizarea contractelor pentru a coborî sub praguri; alegerea eronată a procedurii; nerespectarea regulilor de estimare a valorii; produse în referatele de necesitate fără legătură cu obiectul de activitate; documentații tehnico-economice neaprobate legal.
Toate reale. Toate necesare. Și toate despre același lucru: dacă hârtiile planificării există, sunt la termen și respectă forma legală. Niciun tip de abatere din raport nu întreabă: nevoia era reală și corect dimensionată? piața a fost consultată înainte de estimare? calitatea a fost definită în caietul de sarcini? ce spune costul pe ciclul de viață?
Restul de 74% din abateri se împart între organizarea procedurii (16%) și — partea leului, 58% — post-atribuire: plăți pentru bunuri nelivrate, cheltuieli supraevaluate, documente justificative lipsă, clauze de cantitate și calitate neurmărite. Legalitatea execuției și a plăților. Tot hârtii, alt dosar.
Verificăm, cu o intensitate crescândă, conformitatea documentelor din fiecare fază. Nu verificăm, nicăieri, calitatea deciziei de cumpărare.
HG 395/2016 cere ca strategia de contractare să documenteze deciziile etapei de planificare (art. 9 alin. 3) — controlul verifică dacă strategia există și e aprobată, nu dacă deciziile documentate în ea au fost bune.
Un caiet de sarcini slab, atribuit impecabil, produce un rezultat slab cu acte în regulă. O concesiune neatractivă, licitată în mod repetat fără nicio ofertă, produce paisprezece ani de nimic — cu tot atâtea dosare perfecte la arhivă. Nimeni nu răspunde pentru caietul de sarcini slab. Nimeni nu răspunde pentru concesiunea la care n-a venit nimeni. Toți ar fi răspuns pentru o eroare de procedură.
Asta trebuie să se schimbe. Nu legea. Paradigma controlului.
„Dar cumpărăm pe preț, aia e problema”
Să demontăm întâi explicația de serviciu.
În 2024, România a atribuit 82% din procedurile de achiziție publică ofertei celei mai ieftine, față de 54% media unei țări europene de mijloc, iar 44% din contracte au avut un singur ofertant, față de 28% media UE. Sursa: tabloul de bord al Comisiei Europene pentru piața unică, pe date TED.
Atribuiri pe „prețul cel mai scăzut”
Proceduri cu un singur ofertant
Date 2024, tabloul de bord al Comisiei Europene pentru piața unică, pe date TED.
Diagnostic clar, nu? Cumpărăm prost pentru că cumpărăm ieftin.
Numai că același tablou de bord arată că Estonia — țara cu cel mai performant stat digital din Europa — a atribuit în 2024 83% din proceduri ofertei celei mai ieftine. Mai mult decât România. Cu o diferență esențială: Estonia are 28% proceduri cu ofertant unic — exact media europeană. Preț „ieftin”, competiție sănătoasă, rezultate excelente.
De ce le iese? Pentru că atunci când Estonia scoate la licitație un sistem informatic, caietul de sarcini pornește de la o arhitectură care există: registrele de bază, X-Road, modelul de date. Furnizorul nu propune fundația — o primește și o consumă. Ce rămâne de comparat între oferte e, în bună măsură, prețul.
Prețul cel mai scăzut aplicat unei specificații foarte bine definite dă un rezultat bun. Prețul cel mai scăzut aplicat unei specificații slabe dă exact ce merităm.
Criteriul de atribuire nu e cauza. E simptomul. Cauza e ce se întâmplă — sau nu se întâmplă — înainte de publicarea anunțului.
Iar legislația română nu doar că permite tot ce ne-ar trebui — a mers deja mai departe decât credem. Din septembrie 2022, art. 187 alin. (3^1) din Legea 98/2016 (introdus prin Legea 208/2022) permite criteriul „prețul cel mai scăzut” numai sub pragurile europene. Peste praguri — adică exact procedurile măsurate de TED — prețul ca unic criteriu e interzis de aproape patru ani. Art. 187 alin. (8), în forma dată de OUG 52/2024, exclude costul și prețul cel mai scăzut pentru serviciile intelectuale, pentru infrastructura de transport transeuropeană și drumurile județene și pentru anumite produse cu impact de mediu pe ciclul de viață; art. 32 alin. (6) din HG 395/2016 plafonează ponderea prețului la 40% pentru aceste categorii; art. 187 alin. (7) permite explicit costul pe ciclul de viață; art. 139 reglementează consultarea pieței.
Și acum puneți cele două cifre față în față: criteriul prețului e restricționat prin lege, peste praguri, din 2022 — iar în datele TED pentru 2024, 82% din procedurile românești sunt atribuite ofertei celei mai ieftine. Am trăit deja, fără să o numim, exact experiența poloneză: am schimbat formularele, nu rezultatele. Criteriile s-au conformat pe hârtie; câștigă, în continuare, cel mai ieftin.
Nu ne lipsește nimic în lege. Atunci ce ne lipsește?
Mecanismul: frica rațională
Puneți-vă în locul omului care semnează.
Dacă plătești prea mult
- ▸Prejudiciul e măsurabil — o diferență de preț
- ▸E imediat — apare la primul control
- ▸E personal — se impută
- ▸Are un singur număr de apărat
Dacă cumperi prost
- ▸Efectul e difuz — se vede în 3–5 ani
- ▸E întârziat — apari în alt post, sau deloc
- ▸E colectiv — „sistemul”
- ▸Are un raționament de apărat
Un funcționar rațional, în acest sistem, minimizează riscul măsurabil. Alege prețul. Nu pentru că i-a spus cineva, ci pentru că prețul e singura decizie pe care o poate apăra fără efort. Un număr se apără cu un tabel. Calitatea se apără cu un argument — iar un argument, într-un mediu în care instituțiile de control interpretează divergent aceleași texte de lege, e o expunere.
Că interpretările divergente nu sunt o scuză, ci o realitate recunoscută oficial, o arată chiar ANAP: în 2026, agenția a reluat dialogul interinstituțional cu Curtea de Conturi, Autoritatea de Audit, CNSC, Consiliul Concurenței și MIPE tocmai pentru a identifica situațiile în care aceleași dispoziții legale sunt aplicate diferit de autorități, de organismele de verificare, de audit și de soluționare a contestațiilor.
Citiți încă o dată fraza de mai sus. Statul recunoaște, instituțional, că nu se înțelege cu sine însuși asupra propriilor reguli.
Consecința practică e devastatoare pentru orice reformă: un singur auditor care se uită doar la preț anulează curajul a zece autorități contractante. Poți face zece proiecte-pilot de achiziție pe calitate — toate mor la primul control efectuat de cineva care aplică altă grilă de lectură. De asta paradigma nu se schimbă prin ghiduri, traininguri și circulare. Se schimbă doar când omul care semnează știe dinainte cu ce grilă va fi judecat — și când grila aceea include și întrebarea „ce ai cumpărat”, nu doar „cum ai atribuit”.
Alinierea interpretării între instituțiile de control nu e un obiectiv administrativ de rangul doi. E precondiția oricărei schimbări. Fără ea, orice inițiativă de calitate e o loterie cu miza pe cariera semnatarului.
Nota 7,09 nu e o problemă de IT. E o problemă de achiziții.
Reveniți la Barometrul Digital. Cele cinci dimensiuni evaluate — securitatea e-mailului, criptarea, configurarea de securitate, suprafața expusă, actualizarea software-ului — sunt, toate, lucruri cumpărate. Nota unei instituții la igienă digitală este, în bună măsură, radiografia caietelor ei de sarcini din ultimii zece ani. O notă de 4 nu înseamnă „IT-ul nu-și face treaba”. Înseamnă contracte în care nimeni n-a scris cerințele și controale în care nimeni nu le-a căutat.
Un atac ransomware asupra furnizorului sistemului Hipocrate a perturbat simultan activitatea a 26 de spitale din România. Douăzeci și șase de unități au căzut deodată pentru că depindeau de același furnizor, prin aceeași infrastructură. Iar cerințele care ar fi limitat dezastrul — obiective de recuperare a datelor, testarea restaurării, segmentarea rețelei — sunt cerințe minime de calificare tehnică ce pot fi scrise în orice caiet de sarcini. Legal. Gratuit. Fără risc de contestație.
Nimeni nu le scrie, pentru că nimeni nu e verificat pentru absența lor.
Notă metodologică: Barometrul e o inițiativă privată care măsoară semnale externe, nu un audit oficial — cifrele se citesc ca ordin de mărime. Dar ordinul de mărime spune destul.
Cum ar arăta paradigma inversată
Nu propun mai mult control. Propun control mutat acolo unde se iau deciziile. Concret, trei schimbări:
Întâi: controlul începe cu planificarea
Prima întrebare a oricărei verificări nu ar trebui să fie „arătați-mi procesul-verbal al ședinței de evaluare”, ci: există analiză de necesitate? A fost consultată piața conform art. 139? Cum a fost fundamentată valoarea estimată? Există calcul pe ciclul de viață acolo unde legea îl permite? Există notă de risc? Toate sunt obligații sau facultăți legale existente. Niciuna nu e azi obiect sistematic de control. O concesiune rămasă repetat fără oferte — sau anulată și nerelansată — ar trebui să declanșeze o întrebare de planificare — „ce a spus consultarea pieței?” — nu un al patrulea dosar identic.
Și reveniți la Otopeni: estimare de 40 de milioane, atribuire la 18,4 — mai puțin de jumătate. Nu spun că e greșit; nouă consorții au concurat serios, iar la servicii intelectuale legea plafonează oricum prețul la 40% din punctaj. Spun că, atunci când oferta câștigătoare e la 46% din estimare pentru proiectarea celei mai mari investiții aeroportuare din istoria țării, întrebarea legitimă a unui control de planificare nu e „de ce e ieftin”, ci „cum a fost fundamentată estimarea și ce spune analiza de risc despre execuția la acest preț”. E o întrebare de dosar, nu de suspiciune. Și e o întrebare pe care, în paradigma actuală, nu o pune nimeni — pentru că fundamentarea valorii estimate nu e obiect de verificare.
Al doilea: rezultatul intră în evaluare
Polonia a demonstrat în 2014 că o regulă bine scrisă mută munții pe hârtie: după amendarea legii, procentul procedurilor cu prețul drept unic criteriu a scăzut de la 93% la 31% în două luni și jumătate. Și tot Polonia a demonstrat limita: rapoartele ulterioare de evaluare au constatat că oferta cea mai ieftină continua să câștige în peste 80% din cazuri, iar criteriile „calitative” deveniseră adesea fictive — termen de livrare, perioadă de garanție. Ai schimbat formularele, nu rezultatele.
Lecția: dacă nu măsori ce s-a întâmplat după recepție — a funcționat? cât a costat mentenanța? câte defecte în garanție? — orice reformă de criterii se transformă în teatru de punctaje. „Am cumpărat ceva care s-a stricat în trei ani” trebuie să coste, instituțional, la fel de mult ca „am plătit cu 10% mai mult”.
Al treilea: interpretare unitară cu efect obligatoriu
Dialogul interinstituțional început de ANAP e un pas. Dar dialogul produce minute; autoritățile contractante au nevoie de precedent — dezlegări de speță publicate, asumate de toate organele de control, opozabile la verificare. În ziua în care un șef de serviciu achiziții poate pune pe masă, la control, o interpretare oficială unitară în locul unei rugăciuni, comportamentul lui se schimbă în aceeași zi.
Ce poți face de mâine, fără să aștepți pe nimeni
Pentru autoritatea contractantă care nu are timp de reforme sistemice, trei pârghii, toate legale azi:
Definește calitatea în caietul de sarcini, nu în grila de punctaj
O cerință minimă obligatorie nu se contestă la fel de ușor ca un factor de evaluare și nu poate fi „cumpărată” cu o declarație. Vrei recuperare a datelor în 4 ore? N-o puncta. Impune-o.
Cumpără arhitectură, nu aplicații
Interdicția de a cere cetățeanului documente pe care statul le are deja există în dreptul român din 2022 (Legea 267/2021, extinsă prin Legea 9/2023). Transform-o în clauză de achiziție: niciun sistem informatic nou fără API-uri documentate, fără obligația de interoperare cu registrele de bază, fără drepturi exclusive ale furnizorului asupra modelului de date. Costul clauzei la semnare: aproape zero. Costul absenței ei: îl trăim zilnic.
Fă decizia apărabilă
Managerul care alege calitatea nu are nevoie de curaj. Are nevoie de un dosar: analiză de necesitate documentată, consultare de piață, calcul pe ciclul de viață cu ipoteze explicite, justificarea ponderilor, notă de risc. Un asemenea dosar nu garantează că nu vei fi verificat. Garantează că, atunci când vei fi verificat, vei avea ce arăta. Diferența dintre „am considerat că e mai bine” și „iată calculul făcut în martie, cu aceste ipoteze, verificate prin consultare de piață” este diferența dintre o constatare și un dosar închis.
Asta e, de altfel, munca noastră de zi cu zi: decizii de achiziție care rezistă la control pentru că au fost construite să reziste.
Întrebarea care închide cercul
Statul român nu cumpără prost pentru că vrea. Cumpără prost pentru că a construit un sistem în care singura decizie fără risc personal e cea mai ieftină — și în care nimeni, niciodată, nu e întrebat ce s-a ales de lucrul cumpărat.
Schimbarea nu cere o lege nouă. Cere ca instituțiile de control să se uite acolo unde se decide soarta banului public — la planificare — și să vorbească între ele aceeași limbă juridică atunci când o fac.
Până atunci, o singură întrebare, lăsată deschisă pentru oricine citește rapoarte de control:
Câte rapoarte din ultimii zece ani constată un prejudiciu pentru că o instituție a cumpărat prea ieftin?
În raportul pe 2024 al Curții de Conturi, printre toate tipurile de abateri catalogate, pe trei etape și opt ani de serie istorică, o asemenea categorie nu există. Nu pentru că fenomenul nu există. Pentru că nimeni nu îl caută.
Surse
- Curtea de Conturi a României — raportul privind constatările în domeniul achizițiilor publice, anul 2024
- Comisia Europeană — Single Market Scoreboard, indicatori achiziții publice pe date TED (2024)
- Legea 98/2016, Legea 208/2022, OUG 52/2024, HG 395/2016, Legea 267/2021, Legea 9/2023
- ANAP — dialogul interinstituțional privind interpretarea unitară a legislației (2026)
- Barometrul Digital — evaluarea igienei digitale a 2.487 de instituții publice (iulie 2026)